- unui sculptor slab de înger -
Abia târziu de tot o mână se ridică
Pentru ca apoi ambele mâini să lucreze la profilul meu,
O sculptură dorită, dar nemeritată de el.
Tu eşti atât de groaznic când mâna îţi zâmbeşte
Şi ochiul amuţeşte sorbind dulceaţa mea,
Of, aviditate masculină şi urâţenia ta…
Acum te-ai prins, jivină, de nebunia mea?
O bere-acum te cheamă…iar alta te aşteaptă,
Pe rând şi celelalte îţi stau în mâna dreaptă.
Privesc la o terasă o nulitate beată.
Mănuşa gri mă-ntreabă:
„Cum de-ai putut, sculptură,tu
să priveşti în jos
la sculptorul ce ţi-a dat viaţă?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu