Eram

ERAM.

Eram copii, nu ne temeam de rele,
Citeam poveşti cu prinţi şi floricele.

Potopul nou nu ne-a adus nimic,
Decât obişnuinţe-că a iubi-i un tic.

Şi banca aceea, o ştii, cea de la poartă
Erupe-n fluxuri moarte, i-a năzărit deodată.

Şi pasu-ţi sugrumă nisipul de sub el,
Nisipul e durere şi se transformă în gel.

Mai ştii şi trandafirul din sufragerie?
Acum-i zdrobit săracul, e mort de-anorexie.

Şi lupta-i demodată, dacă n-ai cui
S-arăţi astmatic obsesia ochilor căprui.

Şi de n-ar fi ceasul să te bată pe mână,
Tu nu ai ştii iubirii când să îi pui frână.

Urâtă-i toată curtea şi-i un dor dement în toate,
Să fii aici cu mine, să stăm cuminţi, şi poate…

Să-ţi ningă figurine-n păr, să le topeşti încet
Să-ţi lunece-apoi capul, copile, pe sânul drept…

Privirea ta mă arde, atunci când eronat,
Mi-arunci săgeţi trimise în vechiul cerc bombat.

Şi-atunci ne sting şi picuri. Enormu-i un nimic,
Când ştii că iubirea zace-n degetul mic.

Visul meu a croşetat, rând pe rând, speranţe moarte,
Aburul e-n gândul meu; gândul cochetează-n şoapte.

Nu-i nimic mai-nălţător decât s-ai ochii aburiţi
De putreziciunea iubirii. Minte-mă, dar să nu minţi…

Nu-ţi mai am şalul astmatic; molii lacome l-au ros,
Sau l-am pus în raftul vechi, într-un mediu tenebros…
……………………………………………………….

Unde-s eu cea zvăpăiată, ruptă de viaţa reală,
Unde-eşti tu, cel ce te-ascunzi în urâtul de afară?